„Mama și-a primit pensia acum patru zile. Atunci de ce nu are nimic de mâncare?” a întrebat Mirela, în timp ce ușa dulapului din bucătărie era larg deschisă.

Povești de familie

Mama primise pensia cu doar patru zile în urmă. Atunci de ce nu avea nici măcar ceva de mâncare în casă? – întrebă Mirela, privind dulapul din bucătărie, ale cărui rafturi erau aproape complet goale.

Costel stătea în pragul ușii. Purta același hanorac gri pe care Mirela îl văzuse cu o lună înainte, în timpul unui apel video. Barba nerasă și chipul obosit îl făceau să pară un om care nu mai avusese parte de odihnă de multă vreme.

– Ce cauți aici? – întrebă el surprins.

Mirela se întoarse spre fratele ei.

– Am venit să o văd pe mama.

– Puteai măcar să ne anunți înainte.

– De când trebuie să-ți cer permisiunea ca să-mi vizitez propria mamă?

Victoria stătea la masa din bucătărie și își frământa neliniștită mâinile. Avea șaptezeci și doi de ani. În ultimele luni slăbise foarte mult, însă de fiecare dată când Mirela o întreba ce se întâmplă, primea același răspuns:

– E normal la vârsta mea, draga mea. Nu mai am nevoie de atât de multă mâncare ca înainte.

Mirela voia să o creadă. Locuia în București, departe de casa părintească, și putea veni să-și viziteze mama doar o dată la câteva luni. Vorbeau des la telefon, însă Costel era cel care locuia cu Victoria și se ocupa de ea zi de zi.

Se mutase în casa mamei cu trei ani în urmă.

Tot el administra pensia femeii.

– Nu-ți face griji pentru mama – îi spunea mereu surorii sale. – Am totul sub control. Plătesc facturile, cumpăr medicamentele și mă ocup de cumpărături. Sunt lângă ea ori de câte ori are nevoie.

La început, Mirela chiar îl admirase pentru asta. Costel nu fusese niciodată un om prea responsabil. Schimba des locurile de muncă, avea frecvent probleme cu banii și uneori ajungea să împrumute de la cunoscuți. Dar când Victoria începuse să aibă probleme cu picioarele și îi devenise tot mai greu să se descurce singură, el se mutase la ea.

Mirela crezuse că fratele ei se maturizase în sfârșit și hotărâse să aibă grijă de familie.

În fiecare lună, Victoria îi înmâna cardul bancar. Costel retrăgea pensia, achita facturile, cumpăra alimentele și se ocupa de toate cheltuielile.

Cel puțin, așa susținea el.

În ultima vreme însă, Mirela începuse să observe anumite lucruri care nu se legau. Ori de câte ori îi propunea mamei să-i comande alimente online, Victoria refuza.

– Nu este nevoie, draga mea. Avem tot ce ne trebuie.

– Atunci lasă-mă măcar să-ți trimit niște fructe.

– Nu trebuie să cheltuiești bani.

– Dar medicamentele? Le ai pe toate?

– Costel se ocupă de ele.

Uneori, Mirela îi trimitea fratelui său bani în plus. Două sute, trei sute sau chiar cinci sute de lei, atunci când mama avea nevoie de analize ori de investigații medicale.

De fiecare dată primea același răspuns:

– Stai liniștită. Mă ocup eu de tot.

Și conversația se încheia acolo.

Într-o seară de joi, Mirela a sunat-o pe mama ei prin apel video. Victoria a răspuns din dormitor, iar fiica ei a observat imediat cât de mult slăbise.

– Mamă, spune-mi ce ai mâncat astăzi.

Victoria a râs stânjenită.

– Ce întrebare mai este și asta?

– Vreau doar să știu. Spune-mi ce ai mâncat.

– Cartofi.

– Cu ce?

– Cu brânză.

Răspunsul venise după câteva secunde de ezitare.

Mirela își cunoștea prea bine mama și știa când încerca să ascundă ceva.

– Du-te în bucătărie și arată-mi frigiderul.

– Acum?

– Da, mamă.

Victoria a început imediat să găsească scuze.

– Nu, draga mea. Este o dezordine îngrozitoare acolo. Altădată.

În dimineața următoare, Mirela a hotărât să nu mai aștepte. Și-a luat o zi liberă, nu a anunțat pe nimeni, s-a urcat în mașină și a pornit spre casa mamei sale.

A ajuns după-amiază.

Victoria a deschis ușa și a rămas nemișcată pentru câteva clipe.

– Mirela? Ce faci aici?

– Surpriză!

Mama a zâmbit, însă pe chipul ei Mirela a observat ceva ciudat. Nu era doar bucurie. Era teamă, ca și cum venirea fiicei sale ar fi putut scoate la iveală un adevăr pe care încercase mult timp să-l ascundă.

– Unde este Costel? – întrebă Mirela.

– A ieșit.

– Unde s-a dus?

– Nu mi-a spus.

Mirela își scoase paltonul verde-oliv și intră în casă.

– Mi s-a făcut foame. Avem ceva bun de mâncare?

Victoria se îndreptă imediat spre bucătărie.

– Sigur, draga mea. Îți pregătesc ceva.

– Poate o omletă?

– Da, este o idee bună.

Femeia deschise frigiderul, iar Mirela se apropie și privi peste umărul ei.

Ceea ce văzu o lăsă fără cuvinte.

Pe rafturi se aflau doar o jumătate de sticlă cu apă, un borcan cu castraveți murați, două cepe și un pachet mic de margarină. Atât.

Victoria închise repede ușa frigiderului.

– Nu am apucat încă să facem cumpărăturile – explică ea încet.

– Dar ouăle? Nu spuneai că îmi faci o omletă?

Mama nu răspunse.

– Cred că am uitat – murmură ea.

Mirela se apropie de dulapul din bucătărie. Victoria încercă să o oprească, dar fiica ei deschisese deja ușa.

Pe primul raft se afla o pâine începută. Alături erau două pungi, una cu zahăr și alta cu mălai. În spate stăteau două conserve, dintre care una expirase de aproape un an. Pe raftul de jos se afla un borcan cu zacuscă, aproape gol.

Mirela rămase nemișcată, privind conținutul dulapului.

– Mamă, asta este toată mâncarea pe care o aveți?

Victoria nu răspunse.

– Atunci ce mâncați în fiecare zi? Unde sunt toate celelalte alimente?

Femeia se așeză încet pe scaun.

– S-au terminat toate, draga mea.

Mirela simți cum neliniștea i se transformă în furie.

– Când ai primit ultima pensie?

Victoria tăcu.

Mirela știa foarte bine data. Cu ani în urmă, o ajutase pe mama ei să verifice ziua în care intrau banii în cont.

Pensia fusese virată luni.

Acum era deja vineri.

Fiica se întoarse spre mama ei și puse întrebarea de care începuse să se teamă tot mai mult:

– Mamă, pensia a intrat acum patru zile. Ce a făcut Costel cu banii tăi?

Victoria își coborî privirea.

– Știu – șopti ea.

Mirela simți cum i se strânge stomacul de neliniște.

– Mamă, unde sunt banii tăi?

– Costel se ocupă de ei.

– Ce înseamnă că se ocupă de ei?

– Plătește facturile.

– Toată pensia ta?

Mama nu răspunse. În schimb, începu să-și frământe nervos degetele.

Mirela se apropie de masă și se așeză în fața ei.

– Cât primești acum pensie?

– Nu mai știu exact.

– Cum adică nu mai știi?

– Cred că a mai crescut puțin.

– Mamă, sunt banii tăi! Ar trebui să știi cât primești în fiecare lună.

Victoria își plecă din nou capul.

– Costel știe toate lucrurile astea.

În acel moment, Mirela înțelese că problema era mult mai gravă decât își imaginase.

– Unde este cardul tău bancar?

Mama nu răspunse.

– Îl are Costel?

Victoria încuviință încet.

– Dar PIN-ul? Îl știe și pe acela?

– Da.

– Tu îți mai amintești codul?

Victoria clătină din cap.

– Nu.

Mirela simți că i se face și mai multă teamă.

– De cât timp se întâmplă asta? De cât timp îți retrage fratele meu pensia?

– El doar mă ajută cu unele lucruri.

– Mamă, te-am întrebat de cât timp îți ia pensia.

– De vreo trei ani. Poate chiar mai mult.

Mirela rămase câteva clipe fără cuvinte.

Trei ani.

În tot acest timp, Costel îi spusese că are grijă de mama lor, că îi cumpără cele necesare, că plătește facturile și că se asigură că nu îi lipsește nimic. Mirela îl crezuse, pentru că el locuia cel mai aproape de ea. Ea însăși venea din București ori de câte ori avea ocazia și, în plus, îi trimitea mamei bani în mod regulat.

Acum, toate acele lucruri începeau să capete un sens înfiorător.

– Dar medicamentele? Le ai pe toate cele prescrise?

Victoria arătă spre o cutie aflată pe dulap.

Mirela o deschise și începu să verifice ambalajele. După câteva secunde observă că lipseau două dintre cele patru medicamente pe care mama trebuia să le ia.

– Unde sunt celelalte?

– S-au terminat.

– Când?

– Acum câteva zile.

– De ce nu l-ai rugat pe Costel să cumpere altele?

Victoria își plecă privirea, iar lacrimile începură să-i curgă pe obraji.

– A spus că le va cumpăra când vor fi ceva bani.

Mirela încremeni.

Ce bani? Pensia mamei intrase în cont cu doar câteva zile în urmă.

Se întoarse spre bucătărie. Pe frigider, prinsă cu un magnet, era o bucățică de hârtie. La început crezuse că era o simplă listă de cumpărături. O desprinse și observă imediat scrisul mamei sale.

Pe hârtie erau notate câteva lucruri:

„Lapte – când intră pensia.

Medicamente – dacă mai rămân bani.

Carne – poate luna viitoare.”

Mirela simți cum îi amorțesc degetele.

– Mamă, tu ai scris asta?

Victoria închise ochii.

– Da.

– De ce trebuie să aștepți pensia ca să-ți cumperi lapte? Primești bani în fiecare lună!

Mama nu răspunse.

În acel moment, se auzi cheia răsucindu-se în ușa de la intrare. Costel intră în casă fluierând, dar se opri imediat ce își văzu sora lângă frigider.

Zâmbetul îi dispăru de pe chip.

– Tu ce cauți aici?

Mirela se întoarse încet spre el.

– Am venit să văd cum ai grijă, de fapt, de mama.

Costel își aruncă cheile pe comodă.

– Iar ai început? Ce înseamnă asta?

Mirela ridică hârtia în mână.

– Unde sunt banii mamei?

– Despre ce bani vorbești?

– Despre pensia ei. Cea care a intrat luni în cont.

– Am plătit facturile. Totul costă!

– Cât ai plătit exact?

– Nu am de gând să-ți dau socoteală pentru fiecare leu cheltuit!

– Atunci arată-mi cardul bancar al mamei.

Costel deveni imediat serios.

– Nu.

– De ce?

– Pentru că eu mă ocup de toate!

Victoria se mișcă neliniștită pe scaun.

– Vă rog, nu vă certați din cauza mea…

Mirela se întoarse spre ea.

– Mamă, tu mănânci pâine cu margarină, nu ai toate medicamentele necesare, iar pensia ta dispare. Chiar crezi că ar trebui să tac?

Costel ridică vocea.

– Nu mai exagera! Mama are tot ce îi trebuie!

– Atunci arată-mi ce aveți în bucătărie.

Fratele deschise dulapul, convins că îi va demonstra că se înșală. Dar când privi rafturile aproape goale, rămase fără cuvinte.

Atunci Mirela observă o chitanță mică, ascunsă pe jumătate sub ziarul de pe masă. O luă în mână.

Costel făcu imediat un pas spre ea.

– Las-o jos!

Era prea târziu.

Mirela apucase deja să citească informațiile tipărite. Nu era o chitanță de la farmacie și nici de la supermarket. Era un bon de la o sală de jocuri. Pe el apărea o alimentare a contului în valoare de 1.200 de lei.

Data: luni.

Lângă bon se afla și o confirmare de retragere de la bancomat. 3.100 de lei. Exact suma pe care Costel o retrăsese din contul mamei în ziua în care îi intrase pensia.

Mirela ridică încet privirea.

Se uită mai întâi la fratele ei, apoi la mama care plângea în tăcere.

Acum înțelegea de ce Victoria se temea să întrebe despre propriii bani, de ce renunța la medicamente și de ce amâna cumpărarea lucrurilor de care avea nevoie.

Dar cel mai înspăimântător era faptul că totul părea să se întâmple de ani întregi.

Mirela strânse chitanța în pumn.

Știa că trebuia să afle încă un lucru: câți bani îi luase Costel mamei în tot acest timp și ce făcuse, de fapt, cu restul pensiei ei.

Visited 20 times, 1 visit(s) today
Evaluează acest articol