„Morții cu morții, viii cu viii!” – mi-a spus soacra mea atunci când am rugat-o să oprească muzica de Crăciun. Trecuseră doar șase săptămâni de când îmi înmormântasem propria mamă. În casa pe care o moștenisem de la ea, rudele soțului meu petreceau de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Încercam să-mi stăpânesc durerea, dar în acel moment am observat că fiica mea dispăruse din sufragerie.
Mama mea, Doina, murise pe 12 noiembrie. Avea 68 de ani. De aproape un an știam că boala de care suferea nu mai putea fi vindecată. Medicii ne pregătiseră pentru ce era mai rău, însă niciun avertisment nu m-ar fi putut face cu adevărat pregătită pentru pierderea ei.
După moartea mamei, m-am ocupat de înmormântare, de documente și de toate formalitățile necesare. Am făcut totul aproape mecanic, pentru că nu mai aveam puterea să mă gândesc la ceea ce se întâmplase. Când toate responsabilitățile s-au încheiat, a rămas doar liniștea. O liniște apăsătoare, în care fiecare obiect din casă îmi amintea de ea.
Locuiam împreună cu soțul meu, Paul, și cu fetița noastră, Mara, în casa mamei. Ne mutaserăm acolo cu câțiva ani în urmă, când Doina începuse să aibă nevoie de ajutor zilnic. Acum casa îmi aparținea mie, dar încă nu reușeam să mă obișnuiesc cu gândul că mama nu mai era.
În decembrie, Paul m-a întrebat cum aveam de gând să petrecem sărbătorile.
– Anul acesta nu vreau să organizez nimic – i-am răspuns. Vom rămâne acasă, doar noi trei. Voi pregăti ceva de mâncare și vom petrece o zi liniștită.
– Dar poate ar trebui să invităm familia, a spus el.
– Nu, Paul. Nu sunt pregătită pentru vizite. Am nevoie de liniște.
– Măcar bradul ar trebui să-l împodobim. Pentru Mara.
Am fost de acord. Nu voiam ca fiica mea să piardă bucuria Crăciunului doar pentru că eu treceam printr-o perioadă atât de grea.
În Ajun, Mara a împodobit bradul cu mult entuziasm. Am ajutat-o să pună instalația luminoasă, iar Paul a ridicat-o în brațe pentru a putea așeza steaua în vârful bradului.
La un moment dat, fetița s-a oprit și a privit o decorațiune veche pe care o ținea în palmă.
– Mami, bunica o agăța întotdeauna pe aceasta prima, a spus ea.
Era o globuleță roșie, veche, cu o mică zgârietură pe o parte.
– Știu, iubita mea.
– Putem să facem și noi la fel?
– Bineînțeles.
Mara a agățat-o cu grijă de o creangă, apoi m-a privit cu ochii ei mari.
– Crezi că bunica ar fi vrut să împodobim bradul?
Am simțit cum mi se pune un nod în gât.
– Da, draga mea. Sunt sigură că și-ar fi dorit asta.
Am îmbrățișat-o strâns, încercând să-mi ascund lacrimile.
A doua zi, în jurul orei unsprezece dimineața, am auzit mai multe mașini oprindu-se în fața porții. M-am uitat pe fereastră și am simțit imediat că ceva nu era în regulă.
Era Valeria, soacra mea, însoțită de cele două fiice ale ei, de soții acestora și de copii. Toți coborau din mașini încărcați cu sacoșe, platouri cu mâncare și pungi pline cu cadouri.
Paul a intrat în hol.
– Otilio, trebuie să-ți spun ceva.
M-am întors spre el.
– Ce s-a întâmplat?
– Mama a hotărât să vină astăzi împreună cu fetele. M-am gândit că ar fi frumos să petrecem puțin timp cu toții.
– Când ai vorbit cu ea?
– Ieri.
– Și de ce nu mi-ai spus nimic?
– N-am vrut să te supăr.
L-am privit neîncrezătoare.
– Nu te-ai gândit că sosirea întregii familii, fără să mă anunți, m-ar putea supăra și mai mult?
Nu a mai apucat să răspundă, pentru că Valeria intrase deja în casă.
Purta o rochie elegantă, aurie, avea părul aranjat impecabil și ținea în mâini un platou mare, acoperit cu folie alimentară.
– Crăciun fericit! – a strigat ea veselă.
M-a îmbrățișat înainte să apuc să mă dau înapoi.
Apoi s-a uitat la hainele mele și a făcut o grimasă.
– Vai, Otilio, tot în negru te îmbraci? Cât o să mai porți doliu? Trebuie să mergi mai departe!
Între timp, rudele ei intraseră deja în sufragerie. Copiii alergau prin camere, cineva pornise muzica de Crăciun la volum mare, iar ceilalți începeau să așeze mâncarea pe masă.
Am încercat să-mi păstrez calmul. M-am apropiat de Valeria și am rugat-o politicos să oprească muzica. Nu voiam decât puțină liniște în casa mamei mele.
Expresia de pe chipul ei s-a schimbat imediat.
– Morții cu morții, viii cu viii! – mi-a răspuns pe un ton tăios.
Cuvintele ei m-au durut mai mult decât mi-aș fi imaginat.
Am rămas fără replică. Dar, înainte să pot spune ceva, am observat că Mara nu mai era în sufragerie.
Am început să mă uit prin camere, strigând-o pe nume. La început am încercat să nu intru în panică, însă nimeni nu știa unde plecase.
Atunci am simțit că ziua aceea avea să se transforme într-un coșmar pe care nu aveam să-l uit niciodată.

– Da.
– Chiar trebuie să treci peste asta – a spus una dintre cumnatele mele.
Nu i-am răspuns. Nu mai aveam energie pentru încă o ceartă. Între timp, femeile au început să scoată mâncarea din sacoșe și să o așeze pe blatul din bucătărie. Una dintre ele a mutat fotografiile mamei mele de pe comodă pentru a face loc platourilor cu mâncare. Cealaltă a ieșit până la mașină și s-a întors cu o boxă mare.
– Ce-ar fi să punem niște colinde? – a întrebat ea entuziasmată.
– Ați putea, vă rog, să dați muzica puțin mai încet? – am rugat-o.
Nici nu terminasem bine de vorbit, că muzica a început să răsune în toată casa. La început au fost colinde, dar după câteva minute acestea au fost înlocuite cu melodii de petrecere.
Copiii alergau dintr-o cameră în alta, bărbații își turnau băuturi, iar Valeria începuse să pregătească masa în sufragerie.
Eu stăteam nemișcată în prag, îmbrăcată în aceeași rochie neagră pe care o purtasem la înmormântarea mamei. Trecuseră doar șase săptămâni de când murise, însă casa mea părea acum un loc în care nimeni nu își mai amintea de ea.
Paul se plimba printre invitați, discuta cu rudele și încerca să lase impresia că totul era perfect normal.
La un moment dat, una dintre cumnatele mele s-a apropiat de comodă și a luat fotografia mamei.
– O pun aici, ca să nu se spargă din greșeală.
A așezat-o cu fața spre perete.
M-am apropiat imediat și am pus fotografia înapoi la locul ei.
– Te rog să o lași acolo unde era.
Femeia a ridicat din umeri.
– Bine, Otilio. Nu trebuie să te superi pentru fiecare lucru mărunt.
Atunci am simțit că nu mai puteam suporta nimic.
M-am îndreptat spre boxă și am oprit muzica. Valeria s-a întors imediat spre mine.
– Ce faci?
– Vă rog să nu mai puneți muzică.
– Dar de ce?
– Pentru că mama mea a murit acum șase săptămâni și nu vreau să organizați o petrecere în casa ei.
Soacra mea a oftat iritată.
– Otilio, înțeleg că suferi, dar nu putem trăi cu toții cu capul plecat.
– Nu v-am cerut să faceți asta. V-am rugat doar să respectați faptul că sunt în doliu și să nu transformați casa într-un loc de petrecere.
Valeria și-a dat ochii peste cap.
– Morții cu morții și viii cu viii! Nu putem să ne petrecem toată viața plângând după mama ta.
M-am uitat la Paul. Așteptam să spună ceva, să mă apere măcar o dată. Dar el continua să privească în podea.
– Paul, tu i-ai invitat pe toți aici?
– Otilio, putem discuta despre asta mai târziu…
– Te întreb acum.
După câteva secunde de ezitare, a răspuns:
– Da. Le-am spus că pot veni.
Valeria a intervenit imediat:
– Și ce voiai să facem? Să stăm cu toții închiși în casele noastre de sărbători?
– Da, am răspuns. Exact asta îmi doream anul acesta.
Una dintre cumnatele mele a râs încet.
– Exagerezi. În plus, și copilul are nevoie de sărbători.
Abia atunci mi-am amintit de Mara.
Nu o mai văzusem de câteva minute.
M-am uitat în jurul bradului, apoi am mers în bucătărie și am verificat camera ei. Patul era gol.
– Mara? – am strigat.
Niciun răspuns.
Am ieșit pe hol.
– A văzut cineva unde este Mara?
Paul s-a ridicat imediat.
– Era aici acum câteva minute.
Îngrijorată, am urcat scările spre etaj. Mi-am amintit de pod, o încăpere amenajată doar parțial, unde mama păstrase ani întregi cutii cu haine, fotografii, albume și tot felul de obiecte vechi.
Ușa era întredeschisă.
Am împins-o încet.
Mara stătea pe podea, chiar lângă vechiul cufăr din lemn al bunicii. În mână ținea o cheiță mică, prinsă de un șnur roșu.
– Mara, draga mea, ce faci aici?
Fetița și-a ridicat privirea. Avea ochii plini de lacrimi.
– Nu-mi place să stau jos, cu ceilalți.
M-am așezat lângă ea și am îmbrățișat-o ușor.
– Nici mie.
Am rămas câteva clipe în tăcere. Apoi mi-a arătat cheia.
– Bunica mi-a dat-o înainte să moară.
Am încremenit.
– Când ți-a dat-o?
– În ziua în care ai plecat la farmacie, iar eu am rămas cu ea.
Mi-am amintit imediat acea zi. Mama era deja foarte slăbită, iar eu ieșisem doar pentru a cumpăra medicamente. Mara stătuse lângă patul ei.
– Și ce ți-a spus, iubita mea?
Fetița a mângâiat șnurul roșu.
– Mi-a spus că această cheie deschide cufărul de pe pod. Trebuie să-l deschidem împreună de Crăciun.
Am privit spre vechiul cufăr.
– De ce nu mi-ai spus mai devreme?
– Bunica mi-a cerut să aștept până când vei fi pregătită.
Am simțit cum mi se umezesc ochii.
– Și de unde știai când voi fi pregătită?
Mara s-a apropiat mai mult de mine.
– Nu știu, mami. Dar jos toată lumea râde și nimeni nu vorbește despre bunica. Eu vreau să-mi amintesc de ea. Vreau să vorbim despre ea împreună.
Am strâns-o puternic în brațe.
– Și eu vreau asta.
După câteva clipe, fetița a arătat spre cufăr.
– Mă ajuți să-l deschidem?
Am ridicat cu grijă capacul greu. Înăuntru se aflau câteva pături împăturite, albume vechi cu fotografii și o cutie mică din lemn, pe care nu o mai văzusem niciodată.
Mara s-a aplecat imediat.
– Aceasta este, mami.
Pe capacul cutiei era lipită o bucată de hârtie îngălbenită. Am recunoscut imediat scrisul mamei mele.
Fetița mi-a întins cheia.
– Bunica a spus că tu trebuie să citești primul lucru dinăuntru.
Cu mâinile tremurânde, am introdus cheia în broască. S-a auzit un clic discret.
Am ridicat încet capacul.
Deasupra se afla un plic alb, pe care mama scrisese numele meu cu propria ei mână.
Mara și-a sprijinit capul de umărul meu.
– Îl deschidem, mami?
Am luat plicul în palme și l-am întors. Pe spate erau scrise doar cinci cuvinte, cu cerneală albastră:
**„Pentru primul Crăciun fără mine.”**







