„Vera e, practic, membră a familiei acum – singura problemă e că pensia mamei tot dispare undeva”, a glumit cumnata la microfon. Și soțul ei a râs.

Povești de familie

— Vera a devenit deja un membru al familiei, deși nici până astăzi nu am înțeles pe ce cheltuiește soacra mea toată pensia! — a glumit cumnata mea, vorbind la microfon.

Soțul ei a izbucnit în râs, iar câțiva invitați de la mesele din apropiere li s-au alăturat.

— Iar acum, să o invităm pe draga noastră Jannocika! Fiica sărbătoritei, care a venit tocmai de la Moscova pentru a-și vizita mama!

Edik, un cunoscut de-al Jannăi, care se ocupa de prezentarea evenimentului, a rostit cuvintele „tocmai de la Moscova” cu atâta solemnitate, de parcă femeia ar fi străbătut mii de kilometri pe jos, purtând în mâini o icoană sfântă.

Se spunea că era un adevărat profesionist. Cel puțin așa îl descria Janna, susținând că acesta prezenta chiar și evenimente corporative importante.

În sală au răsunat aplauze puternice. Janna s-a ridicat, și-a aranjat rochia și s-a îndreptat spre microfon zâmbind, de parcă urma să primească un premiu pentru cea mai spectaculoasă întoarcere în sânul familiei.

În cafeneaua „Lira”, situată pe bulevardul Moscovei, se adunaseră treizeci și două de persoane. Știam exact numărul, pentru că eu mă ocupasem de organizarea întregului eveniment.

Eu rezervasem localul, plătisem avansul și discutaserăm împreună cu administratoarea, Olesia, toate detaliile meniului încă de joi. Tot eu cerusem să fie eliminată răcitura de carne, un preparat pe care soacra mea nu-l suportase niciodată.

Investisem mult timp și energie în pregătiri. Îmi doream ca acea zi să fie cu adevărat specială pentru ea. Nu așteptam recunoștință exagerată și nici mulțumiri în fața tuturor invitaților. Mi-ar fi fost de ajuns un simplu cuvânt spus din inimă.

În schimb, eu stăteam la o masă din colțul cel mai îndepărtat al sălii, chiar lângă ușa care ducea spre bucătărie. De fiecare dată când chelnerii treceau pe lângă mine cu tăvile pline de mâncare fierbinte, simțeam mirosul cărnii prăjite și auzeam clinchetul farfuriilor.

Nu ajunsesem acolo din întâmplare. Janna avusese grijă personal să fiu așezată tocmai în acel loc.

— Vera, poate vă așezați tu și Serioja la masa de lângă bucătărie? — îmi propusese ea în timpul unei conversații telefonice de vineri. — O să vă fie mai comod. Dacă apare vreo problemă, puteți vorbi imediat cu chelnerii. Știi cum e, poate fi nevoie de ajutor pentru una sau alta.

Spusese totul atât de firesc, de parcă mi-ar fi oferit cel mai bun loc din cafenea.

— O să o așezăm acolo și pe Kristinka, a adăugat după câteva clipe. Așa, cei tineri vor avea colțișorul lor.

Nu m-a întrebat dacă eram de acord. Pur și simplu mi-a comunicat cum urma să fie.

La momentul respectiv, nu am vrut să fac o problemă dintr-un lucru aparent neînsemnat. Îmi spuneam că importantă era sărbătoarea, nu masa la care urma să stau. Soacra mea își aniversa ziua, invitații veniseră din diferite locuri, iar eu nu aveam de gând să stric atmosfera din cauza unui simplu loc la masă.

Acum însă, privind-o pe Janna cum strălucea în centrul atenției, începeam să înțeleg că, în familia aceasta, nu toți eram tratați la fel.

Cumnata mea le zâmbea invitaților, primea complimente și se bucura de aplauze. Nimeni nu pomenea nimic despre persoana care plătise pentru petrecere, verificase comanda și petrecuse zile întregi ocupându-se de fiecare detaliu.

Pentru toată lumea, eroina serii era Janna, femeia care venise de la Moscova.

Iar eu, deși făceam parte din acea familie de multă vreme, trebuia să rămân în umbră, lângă ușa bucătăriei.

În acel colț al sălii stăteam trei persoane: eu, soțul meu, Sierioja, și Kristina, fiica în vârstă de douăzeci și șapte de ani a Jannăi, care lucra ca contabilă.

Chiar lângă noi se afla un cuier pentru haine. De fiecare dată când cineva își agăța acolo geaca sau paltonul, câte o mânecă îmi atingea urechea. Era destul de enervant, dar nu aveam chef să-mi schimb locul. În plus, la masa noastră nici nu părea să existe un loc mai potrivit.

Tocmai atunci, Janna s-a ridicat de pe scaun. Și-a netezit cu grijă rochia roz, într-o nuanță pe care ai fi putut-o numi roz prăfuit, apoi a întins mâna după microfon.

Îl ținea cu aerul unei persoane care urma să rostească cel mai important discurs din viața ei. Părea convinsă că toți cei prezenți așteptau cu nerăbdare să o asculte și că fiecare cuvânt al său merita toată atenția.

— Mămico! — a început ea, iar vocea i s-a înmuiat brusc, tremurând de emoție.

Imediat, de la masă s-a auzit un „Ooooh!” prelung, plin de sensibilitate. Unii dintre invitați au zâmbit înțelegători, în timp ce alții și-au schimbat expresia, pregătindu-se parcă să fie martorii unui moment cu adevărat emoționant.

— Optzeci de ani! Îți vine să crezi? Ești pur și simplu de neînvins! M-ai crescut pe mine și pe Sierioja aproape singură. Tata era mereu plecat, tot timpul în delegații, iar tu trebuia să te descurci cu toate!

Soacra mea, Antonina Pavlovna, stătea la locul de onoare, în capătul mesei. Purta o bluză nouă, pe care i-o cumpărasem cu doar câteva zile înainte, dintr-un magazin universal de pe strada Svoboda.

Plătisem pentru ea patru mii două sute de ruble. Îmi aminteam perfect suma, fiindcă mă gândisem destul de mult dacă merita să cheltuiesc atâția bani pe o haină pe care soacra mea avea să o poarte, probabil, doar de câteva ori.

Antonina Pavlovna dădea mulțumită din cap în timp ce asculta discursul fiicei sale. Făcea asta de fiecare dată când cineva vorbea prea mult. Nu avea nicio legătură cu auzul ei. Pur și simplu era de părere că, dacă aproba din cap din când în când, interlocutorul avea să ajungă mai repede la subiect.

Janna a făcut o scurtă pauză, de parcă ar fi așteptat ca invitații să reacționeze cu și mai multă emoție. Apoi a ridicat din nou microfonul.

— Aș vrea să-i mulțumesc și unei alte persoane…

Și-a întors încet capul și a început să privească prin sală. În cele din urmă, privirea i s-a oprit asupra mea.

Nu știu de ce, dar în acel moment mi-am îndreptat instinctiv spatele. M-am simțit de parcă aș fi fost din nou la școală, așezată în bancă, iar profesoara tocmai se pregătea să mă scoată la tablă. Mi-am aranjat rochia și am privit-o pe Janna, încercând să-mi dau seama ce voia de la mine.

— Vreau să-i mulțumesc în mod special Verei noastre! — a anunțat ea cu un zâmbet larg. — Vera, ridică-te, draga mea! Haide, nu te sfii! În picioare! Doar suntem cu toții o familie!

Câțiva invitați s-au întors imediat spre mine. Am simțit toate privirile ațintite asupra mea și, dintr-odată, mi s-a făcut foarte cald. Nu-mi plăcea să fiu în centrul atenției, mai ales la reuniunile de familie, unde fiecare cuvânt rostit putea deveni ulterior subiectul unor discuții interminabile.

Sierioja stătea lângă mine și își sorbea liniștit sucul, de parcă întreaga scenă nu avea absolut nicio legătură cu el. Kristina, în schimb, și-a ridicat privirea din telefon și a început să mă observe cu un zâmbet ușor.

M-am ridicat încet, încercând să-mi păstrez calmul. Nu aveam nici cea mai mică idee despre ce urma să spună Janna sau de ce hotărâse, dintr-odată, să mă scoată în evidență în fața tuturor invitaților.

Visited 88 times, 1 visit(s) today
Evaluează acest articol