„Nu dorm în cocioaba asta, cu sobă pe lemne! Du-mă la un hotel!” i-am spus soțului meu, Mihai, în clipa în care am trecut pragul casei mamei sale.

Povești de familie

– Nu am de gând să dorm în cocioaba asta, unde singura sursă de încălzire este o sobă pe lemne! Du-mă la hotel! – am izbucnit în momentul în care am trecut pragul casei soacrei mele, Veronica.

Afară ningea abundent, iar în încăperea mică plutea mirosul lemnelor arse și al merelor coapte. Lângă soba veche stătea soacra mea. Avea mâinile înroșite de muncă și încerca să ne întâmpine cu un zâmbet timid.

Nu aveam nici cea mai mică idee că, înainte de sfârșitul acelei nopți, urma să descopăr în acea casă ceva ce căutam de aproape treizeci de ani.

– Adriana, te rog, nu vorbi așa – mi-a spus încet soțul meu, Mihai.

– Și cum ai vrea să vorbesc? Uită-te în jur! Este frig, mobila pare de pe vremea bunicilor, iar despre încălzire centrală nici nu poate fi vorba!

Veronica și-a ridicat privirea și a încercat să-și păstreze calmul.

– Am făcut focul în sobă de dimineață, draga mea. În camera în care veți dormi este deja cald. Am pregătit și câteva pături groase, ca să nu vă fie frig în timpul nopții.

– Nu am nevoie de alte pături! Vreau doar condiții normale de trai!

Mihai și-a așezat geanta lângă ușă și m-a privit nemulțumit.

– Am venit aici pentru două zile, ca să-mi vizităm mama, nu ca să inspectăm casa.

M-am întors spre fereastra mică, acoperită de abur. Nu aveam de gând să cedez.

Mă numesc Adriana, am 38 de ani și sunt căsătorită de doisprezece ani cu Mihai, care are 42 de ani. Locuim într-un apartament modern, dotat cu încălzire în pardoseală, mobilier confortabil și toate facilitățile de care am ajuns să depind pentru o viață comodă.

Lucrez la o firmă de contabilitate, iar soțul meu este electrician. Nu am fost niciodată atrasă de viața la țară. Liniștea, casele vechi, sobele pe lemne și toate responsabilitățile unei gospodării rurale mi-au fost întotdeauna străine.

Nici copilăria mea nu a fost una ușoară. Mama a murit când aveam doar nouă ani. Din acel moment, tatăl meu m-a crescut singur. Ne-am mutat de multe ori, schimbând locuințele și împrejurimile, astfel că nu am avut niciodată sentimentul unei copilării stabile.

Din acei ani mi-au rămas foarte puține amintiri. Câteva fotografii vechi și un medalion mic, care îi aparținuse mamei mele. Nu-mi mai aminteam prea multe despre ultima perioadă din viața ei, iar tatăl meu refuza întotdeauna să vorbească despre trecut.

De fiecare dată când încercam să aflu mai multe, îmi spunea că acele amintiri erau prea dureroase pentru el.

În cele din urmă, am renunțat să mai pun întrebări.

Când l-am cunoscut pe Mihai, am aflat că mama lui, Veronica, locuia singură într-o casă veche de la țară. O vizitaserăm de câteva ori, însă numai în timpul verii. Nu petrecuserăm niciodată iarna acolo.

De data aceasta, soțul meu insistase să mergem înainte de sărbători.

– Mama are deja 72 de ani. Nu vreau să fie singură în perioada în care toată lumea se pregătește pentru Crăciun – mi-a explicat el.

Am acceptat, dar am pus o condiție clară: voiam să mă asigur că în casă era suficient de cald.

Mihai m-a asigurat că soba funcționa perfect și că nu aveam de ce să ne facem griji.

Realitatea s-a dovedit însă cu totul diferită.

Veronica pregătise o masă specială pentru noi. Pe masă se aflau o supă fierbinte, plăcinte proaspăt făcute și ceai cu lămâie. Așezase chiar și o față de masă brodată, pe care probabil o păstra pentru ocazii deosebite. Lângă fereastră aprinsese o lampă mică, a cărei lumină caldă făcea camera să pară mai primitoare.

Totul era modest, dar curat și îngrijit.

– Veronica, te rog să nu te superi pe mine – am spus după câteva clipe, încercând să-mi îndulcesc tonul. – Pur și simplu nu mă pot imagina dormind aici.

Soacra mea și-a plecat privirea.

– Nu sunt supărată, Adriana. Dacă te vei simți mai bine la hotel, poți merge fără nicio problemă.

Răspunsul ei liniștit m-a făcut pentru o clipă să mă simt stânjenită. Cu toate acestea, nu eram pregătită să-mi schimb părerea.

– Mama s-a pregătit pentru venirea noastră de câteva zile – mi-a amintit Mihai.

– Și ce ar trebui să fac? Să mă prefac că îmi este bine, când eu tremur de frig?

Soțul meu a oftat, dar nu mi-a mai răspuns.

Am ieșit în curte și am început să caut pe telefon un hotel sau o pensiune în apropiere. Ningea din ce în ce mai tare, iar vântul puternic îmi arunca fulgii direct în față.

În cele din urmă, am găsit o unitate de cazare aflată la aproximativ treizeci de kilometri distanță. Am sunat imediat, însă recepționerul mi-a dat două vești proaste: toate camerele erau ocupate, iar drumul până acolo devenise foarte periculos din cauza ninsorii.

La scurt timp, Mihai a ieșit după mine.

– Adriana, meteorologii au anunțat viscol. Nu putem pleca acum. Chiar dacă am găsi un loc liber, drumul ar fi extrem de riscant.

– Atunci plecăm mâine dimineață – am răspuns rece.

– Vom vedea cum va fi vremea.

M-am întors în casă vizibil iritată. Veronica nu mi-a reproșat nimic. În schimb, mi-a pus în față o cană cu ceai fierbinte și m-a întrebat dacă doresc să mănânc ceva.

Am refuzat.

Nu aveam chef nici de conversație, nici să mă prefac că totul era în regulă.

Spre seară, când afară se întunecase complet, telefonul lui Mihai a sunat. Era unul dintre vecini. Mașina lui rămăsese blocată pe un drum din apropiere, iar bărbatul avea nevoie de ajutor.

Soțul meu s-a ridicat imediat, și-a pus haina groasă de iarnă și s-a îndreptat spre ușă.

– Mă întorc imediat. Nu ieșiți nicăieri până nu se îmbunătățește vremea – ne-a spus el.

Ușa s-a închis în urma lui, iar în casă s-a așternut din nou liniștea.

Am rămas singură cu Veronica.

Nu știam încă faptul că tocmai acel moment avea să schimbe tot ceea ce credeam că știu despre propriul meu trecut.

– Mă întorc imediat. Rămâi în casă și să nu ieși afară pe vremea aceasta, indiferent ce s-ar întâmpla, – mi-a spus Veronica înainte de a părăsi camera.

Am rămas singur cu ea. Femeia în vârstă s-a așezat lângă sobă, a scos un ac și ață din coșuleț, apoi a început să coasă un nasture la o cămașă veche. Am privit-o câteva clipe în liniște, după care am hotărât să deschid conversația.

– Nu v-ați gândit niciodată să renovați casa și să o modernizați puțin? – am întrebat-o. – Mihai v-ar putea ajuta cu siguranță. Sunt multe lucruri vechi care ar putea fi înlocuite cu unele mai noi și mai practice.

Veronica și-a ridicat privirea și a zâmbit ușor.

– Am reparat deja tot ce avea nevoie de reparații. Dar asta nu înseamnă că vreau să schimb absolut tot ce este vechi.

– Și ce anume nu ați vrea să schimbați? – am întrebat curios.

Femeia s-a uitat la soba de lângă ea.

– Chiar și aceasta. De-a lungul anilor am stat aici alături de oamenii pe care i-am iubit. Am vorbit despre toate lucrurile, am râs împreună, ne-am spus povești și uneori am plâns.

În locul acesta am trăit unele dintre cele mai frumoase, dar și cele mai grele momente ale vieții mele. Soba aceasta nu îmi oferă doar căldură. Îmi amintește de oamenii care nu mai sunt lângă mine.

Am ridicat din umeri.

– Eu, unul, nu cred că m-aș putea atașa atât de mult de niște pereți vechi sau de obiecte. Pentru mine, o casă trebuie să fie în primul rând confortabilă și funcțională.

Veronica nu s-a supărat. A lăsat cămașa deoparte și m-a privit cu blândețe.

– Poate pentru că nu ai avut niciodată o casă în care să poți păstra toate amintirile tale.

Cuvintele ei m-au atins mai mult decât aș fi vrut să recunosc. Nu am răspuns imediat. A spus ceva ce atingea o rană despre care rareori vorbeam cu cineva.

După câteva clipe, conversația noastră s-a îndreptat spre copilăria mea. Nu știu exact de ce, dar am simțit că pot avea încredere în ea. I-am povestit că mama mea murise când aveam doar nouă ani. După moartea ei, tatăl meu obișnuia să ne mute dintr-un loc în altul. Schimbam frecvent orașele și locuințele, astfel încât nu am avut niciodată ocazia să mă atașez cu adevărat de un cămin.

Veronica m-a ascultat cu atenție. Nu m-a întrerupt și nici nu mi-a pus întrebări inutile. Abia după ce am terminat de povestit, m-a întrebat încet:

– Cum o chema pe mama ta?

– Ana, am răspuns. Ana Dumitrescu. Acesta era numele ei de fată.

În clipa aceea, Veronica a încremenit.

Acul pe care îl ținea între degete i-a alunecat din mână și a căzut pe podea. Femeia a rămas nemișcată câteva secunde, privindu-mă de parcă tocmai auzise ceva imposibil de crezut.

– Ce ai spus? – a întrebat ea cu voce tremurătoare.

– Ana Dumitrescu. De ce mă întrebați?

Veronica s-a ridicat încet de pe scaun și s-a sprijinit cu o mână de marginea sobei, ca și cum dintr-odată și-ar fi pierdut puterile.

– Mama ta a murit când aveai nouă ani? – a întrebat după câteva clipe.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

– Da. Dar de unde știți asta?

Femeia nu mi-a răspuns. S-a întors și a mers încet în camera alăturată. Am auzit cum deschide un dulap, mută câteva obiecte și scoate ceva greu de pe un raft.

Când s-a întors, ținea în mâini o cutie mică din lemn. Era veche, avea capacul zgâriat și o încuietoare metalică. Veronica a așezat-o pe masă, dar nu a încercat imediat să o deschidă.

O privea cu o tristețe atât de profundă, de parcă în mâinile ei se afla o parte din propria viață.

– Trebuie să-ți spun ceva, – a început ea încet. – Cu mulți ani în urmă am cunoscut o femeie pe nume Ana. Pentru o anumită perioadă, a locuit chiar în această casă.

Am făcut un pas spre ea.

– Vorbiți despre mama mea?

Veronica a încuviințat încet din cap.

– Nu pot fi încă absolut sigură că este aceeași persoană. Dar dacă mama ta a fost femeia despre care îți vorbesc, atunci în această cutie se află ceva ce trebuie neapărat să vezi.

Inima a început să-mi bată tot mai repede.

Veronica a scos o cheiță mică și a deschis cu grijă încuietoarea. În interior se aflau câteva fotografii vechi, un șal împăturit cu grijă și un plic îngălbenit de vreme. Toate păreau să fi fost păstrate acolo timp de mulți ani, fără ca cineva să le mai atingă.

Femeia a luat plicul și l-a întors spre mine.

Pe partea din față era scris un singur nume.

Al meu.

Am rămas fără cuvinte.

– Ce este acesta? – am întrebat, încercând să-mi stăpânesc emoțiile.

Veronica mi-a întins plicul. Degetele îi tremurau vizibil.

– Ana mi l-a lăsat înainte să plece din această casă. M-a rugat să-l păstrez într-un loc sigur, – a spus ea, în timp ce lacrimile începeau să-i curgă pe obraji. – Mi-a cerut să i-l dau copilului ei dacă voi avea vreodată ocazia să-l găsesc.

– De ce nu am auzit niciodată despre asta? – am întrebat, simțind cum neliniștea crește în mine.

– Mama ta mi-a spus că, dacă într-o zi îi voi găsi copilul, trebuie să-i înmânez personal acest mesaj. I-am promis că îi voi respecta dorința.

Am privit din nou plicul. Toată viața crezusem că știu totul despre moartea mamei mele. Nu mi-a trecut niciodată prin minte că ar fi putut ascunde un secret de care nu avusesem habar.

– Ce este înăuntru? – am întrebat.

Veronica și-a dus mâna la gură. Ochii i s-au umplut din nou de lacrimi.

– Nu știu. Nu l-am deschis niciodată. I-am promis mamei tale că numai copilul ei va citi acea scrisoare.

Mi-am întins mâna spre plic, dar în ultima clipă m-am oprit.

După atâția ani, trecutul se afla din nou în fața mea. Aveam sentimentul că acele câteva rânduri scrise de mâna mamei mele puteau schimba tot ceea ce crezusem până atunci despre familia mea.

Și, pentru prima dată după mult timp, mi-a fost teamă să aflu adevărul.

Visited 483 times, 1 visit(s) today
Evaluează acest articol