„Fac cozonaci de la patru dimineața! Și iar nu vii?” i-am strigat fiului meu la telefon, după ce mi-a trimis un mesaj în care îmi spunea că rămâne, din nou, în Italia.

Povești de familie

– Frământ aluatul pentru cozonaci încă de la ora patru dimineața! Iar tu, din nou, nu mai vii acasă? – am strigat la telefon, când fiul meu mi-a spus că rămâne iar în Italia. Erau deja al treilea Crăciun la rând în care îl așteptam în zadar.

– Mamă, te rog, nu începe. Lasă-mă să-ți explic.

– Ce vrei să-mi explici, Lucian? Chiar ieri îmi spuneai că ai biletul cumpărat! Am pregătit toată casa pentru tine! Am făcut cumpărături, am gătit și am pregătit tot ce-ți place. Pentru cine am făcut toate astea?

– Știu, mamă. Îmi pare sincer rău. Dar a intervenit ceva important și nu pot pleca acum.

– Ce s-a întâmplat? De ce nu poți să-mi spui? Sunt mama ta!

A tăcut câteva secunde. De cealaltă parte a telefonului îi auzeam doar respirația.

– Nu pot vorbi acum despre asta. Te sun mai târziu.

Apoi a închis fără să-mi mai dea ocazia să spun ceva.

Mă numesc Valerica, am 66 de ani și locuiesc singură de cinci ani, de când soțul meu a murit după o lungă suferință. Lucian este singurul nostru copil. Are 39 de ani și lucrează în Italia de nouă ani.

Când a plecat, mi-a promis că distanța nu ne va îndepărta și că se va întoarce acasă ori de câte ori va avea ocazia.

La început s-a ținut de cuvânt. Venea acasă de două ori pe an, uneori chiar mai des. Petreceam sărbătorile împreună, stăteam la povești până târziu și ne aminteam de vremurile în care locuiam cu toții sub același acoperiș.

Cu timpul, însă, vizitele au devenit tot mai scurte. Mai întâi venea doar pentru câteva zile, apoi o singură dată pe an. În cele din urmă, am început să aud tot mai des că nu poate obține concediu sau că are prea mult de lucru.

În ultimii trei ani, aproape toate conversațiile noastre s-au purtat la telefon.

Nu i-am cerut niciodată bani. Am pensia mea, o grădină mică și câteva găini. Mă descurc singură și nu am nevoie de cadouri scumpe sau de ajutor financiar.

Îmi doream un singur lucru: să-l văd trecând pragul casei. Să stea lângă mine la masă, să-mi povestească despre viața lui și să simt că încă mai am un loc important în sufletul său.

Cu două săptămâni înainte de Crăciun, m-a sunat într-o seară.

– Mamă, anul acesta vin sigur! Ajung dimineața, pe 24 decembrie. Am rezolvat totul!

Am fost atât de fericită, încât aproape că mi-au dat lacrimile. Pentru câteva clipe, m-am simțit din nou ca în vremurile în care Lucian era copil și aștepta nerăbdător sărbătorile.

Am început imediat pregătirile.

Am spălat perdelele, am făcut curățenie în toată casa și am schimbat lenjeria din camera lui. Am scos din dulap și fața de masă pe care o foloseam la mesele de sărbătoare. Era aceeași pe care o așezam odinioară când eram încă toți trei: eu, soțul meu și băiatul nostru.

În Ajunul Crăciunului m-am trezit la ora patru dimineața.

M-am apucat să frământ aluatul pentru șase cozonaci mari, exact așa cum făceam în fiecare an când Lucian era copil. Am pregătit multă nucă, cacao și toate ingredientele necesare. Știam foarte bine că îi plăceau cel mai mult cozonacii cu multă nucă și cacao.

Munceam cu drag și mă gândeam numai la momentul în care avea să intre în bucătărie, să simtă mirosul cozonacilor proaspăt scoși din cuptor și să zâmbească la fel ca odinioară.

Puțin înainte de ora zece, primii doi cozonaci erau deja în cuptor. Tocmai pregăteam tava următoare când telefonul a vibrat pe masă.

Am privit ecranul.

Era un mesaj de la Lucian.

„Mamă, îmi pare rău. Până la urmă nu mai pot veni. Vorbim diseară”.

Am citit mesajul o dată. Apoi încă o dată. Și încă o dată.

Nu-mi venea să cred. Îmi promisese că vine! De data aceasta chiar îl crezusem.

Am luat imediat telefonul și l-am sunat. Când a răspuns, nu am mai reușit să-mi ascund dezamăgirea. I-am spus toate lucrurile pe care le ținusem în suflet ani la rând. I-am vorbit despre singurătate, despre promisiunile încălcate și despre cât de mult mă durea faptul că nu mai găsea timp pentru propria lui mamă.

După ce a închis, am rămas singură în bucătărie, cu telefonul în mână. În fața mea, aluatul continua să crească, pregătit pentru cozonacii pe care îi făcusem cu atâta dragoste pentru fiul meu.

M-am așezat pe scaun și am început să plâng.

Nu plângeam din cauza cozonacilor sau a orelor întregi de muncă.

Plângeam pentru că, încă o dată, înțelegeam cât de mult poți să duci dorul unei persoane care este departe, chiar și atunci când îți promite mereu că se va întoarce.

Și nici măcar nu bănuiam că în spatele deciziei lui Lucian se ascundea un adevăr pe care nu mi l-aș fi imaginat niciodată.

Nu mă durea faptul că cheltuisem atât de mulți bani pentru pregătiri. Cel mai mult sufeream din cauza tuturor acelor dimineți în care mă trezeam cu speranța că, de data aceasta, fiul meu se va întoarce în sfârșit acasă. Că îi voi auzi vocea, îl voi vedea în pragul ușii și voi simți din nou că familia mea este întreagă.

În jurul prânzului, vecina mea, tanti Doina, a venit în vizită. A adus câteva mere proaspete și a observat imediat că nu eram în cea mai bună dispoziție.

– Valerica, ai vorbit cu Lucian? Ți-a spus dacă vine de sărbători?

Am clătinat din cap.

– Nu vine, Doina.

Femeia s-a oprit în prag și m-a privit cu compasiune.

– Iar nu vine? Este deja a nu știu câta oară!

Am încuviințat, încercând să nu las să se vadă cât de mult mă durea situația.

– Și ai pregătit atâția cozonaci… – a observat ea, privind masa din bucătărie.

– Nu se vor pierde. După sărbători îi voi împărți vecinilor și cunoscuților.

Doina s-a așezat lângă mine și mi-a pus ușor mâna pe umăr.

– Poate că Lucian are niște probleme. Nu te gândi imediat la ce este mai rău. Știi bine că uneori viața complică până și cele mai simple lucruri.

– Dar dacă are într-adevăr probleme, de ce nu-mi spune? – am răspuns cu amărăciune. – Sunt mama lui! Ar trebui să știe că poate veni la mine cu orice. Nu sunt o străină pentru el.

Vecina și-a plecat privirea. Nu a găsit cuvintele potrivite, așa că, după câteva clipe, și-a luat rămas-bun și a plecat.

Am rămas singură în bucătărie. Am scos din cuptor ultimii cozonaci. În toată casa se răspândea mirosul minunat de vanilie, nucă și coajă proaspăt rasă de lămâie. Pentru o clipă, am avut impresia că mă întorsesem în timp, când Lucian era încă mic și stătea la masă, așteptând nerăbdător să-i dau voie să guste prima felie.

Am așezat cel mai frumos cozonac pe un platou mare și l-am acoperit cu un ștergar curat. Îl pregătisem special pentru fiul meu. Încă mai speram că poate se va răzgândi.

În jurul orei cinci după-amiaza, telefonul a sunat.

Pe ecran am văzut numele lui Lucian.

– Mamă, ești bine? – m-a întrebat.

– Da, dragul meu. Dar aș vrea să-mi spui, în sfârșit, adevărul. De ce nu vii? Ce se întâmplă?

A tăcut câteva secunde.

– Nu are nicio legătură cu tine. Te rog să mă crezi.

– Atunci cu cine sau cu ce are legătură?

Am auzit un oftat greu.

– Am făcut o greșeală, mamă. O greșeală mare. Ar fi trebuit să recunosc asta cu mult timp în urmă, dar nu am avut curajul.

Am simțit cum mă cuprinde neliniștea.

– Lucian, ți s-a întâmplat ceva? Ești bolnav? Ai probleme de sănătate?

– Nu, mamă. Sunt bine. Pur și simplu mi-e rușine de ceea ce ți-am ascuns.

– Ce mi-ai ascuns? Spune-mi, te rog. Nu mă lăsa să-mi fac griji.

– Nu pot să-ți explic la telefon. În curând vei înțelege totul.

Înainte să mai pot pune o întrebare, mi-a spus că trebuie să închidă.

De data aceasta nu mai simțeam furie. În locul ei apăruse frica. În mintea mea se învârteau tot felul de gânduri. Lucian locuia departe, în Italia, printre oameni străini. Dacă i se întâmplase ceva grav? Dacă avea nevoie de ajutor, dar îi era teamă să-l ceară?

Am încercat să-l sun din nou, însă nu mi-a răspuns.

Afară se întuneca încet. Am aprins lumina de la verandă și am început să strâng mâncarea pe care o pregătisem pentru masa de sărbătoare. Fiecare lucru îmi amintea de fiul meu și de cât de mult îmi doream să petrecem acea zi împreună.

Deodată, am auzit trei bătăi clare în poartă.

Surprinsă, am lăsat farfuria din mână și am ieșit afară. Mi-am aruncat un șal călduros pe umeri, deoarece seara devenise rece.

Dincolo de poartă se afla o femeie tânără. Lângă ea era o valiză mică, iar de mână ținea o fetiță îmbrăcată într-un paltonaș roșu.

– Bună seara. Dumneavoastră sunteți doamna Valerica? – m-a întrebat ea cu nesiguranță.

– Da, eu sunt. Dar dumneavoastră cine sunteți?

Femeia a privit-o pentru o clipă pe fetiță, de parcă și-ar fi căutat curajul să spună motivul pentru care venise.

– Mă numesc Mirela. Am venit din Italia. Lucian mi-a spus că vă voi găsi la această adresă.

Când am auzit numele fiului meu, am simțit că pământul îmi fuge de sub picioare.

– Lucian? Unde este? De ce nu a venit chiar el?

Mirela a strâns mai puternic mâna fetiței.

– Doamnă Valerica, înainte să vă spun unde se află Lucian, trebuie să vă explic ceva. Este vorba despre această fetiță. Există un lucru pe care fiul dumneavoastră ar fi trebuit să vi-l spună cu mulți ani în urmă.

M-am uitat la copil, apoi din nou la femeia din fața mea.

– Ce anume? – am șoptit.

Mirela a inspirat adânc.

– Doamnă Valerica, această fetiță face parte dintr-un secret pe care Lucian l-a ascuns de dumneavoastră în tot acest timp…

Visited 89 times, 1 visit(s) today
Evaluează acest articol