„El stă pur și simplu acolo și se uită la televizor, în timp ce tatăl tău e afară, chiar în mijlocul viscolului, și aduce în brațe lemne de foc!” i-am strigat fiului meu, Ciprian, arătând spre fereastra sufrageriei.

Povești de familie

– Tu stai liniștit și te uiți la televizor, în timp ce tatăl tău se luptă cu viscolul și abia reușește să aducă lemne pentru sobă! – am strigat la fiul meu, Ciprian, arătând spre fereastră.

Stătea comod întins pe canapea, cu telecomanda în mână, de parcă nimic deosebit nu se întâmpla. Între timp, soțul meu, Toader, în vârstă de șaptezeci și cinci de ani, înainta cu greu prin zăpadă, întorcându-se de la magazia de lemne cu un braț încărcat. Vântul bătea cu putere, iar fulgii îi loveau necontenit fața.

Când am văzut că s-a oprit lângă gard și s-a sprijinit de el pentru câteva clipe, am simțit cum mă cuprinde teama. Știam că soțul meu nu mai avea puterea de altădată. În acel moment mi-am dat seama că purtarea fiului nostru nu mai era doar o simplă dovadă de lene. Era ceva mult mai grav.

– Ciprian, ridică-te imediat și du-te să-ți ajuți tatăl! – i-am spus hotărât.

Fiul meu nici măcar nu și-a întors capul spre mine.

– Mamă, tata a ieșit singur. Nu l-a trimis nimeni!

– Serios? Trebuie să te roage pentru fiecare lucru mărunt? Nu vezi în ce stare este?

– Am muncit destul toată viața. Aș vrea și eu să mă odihnesc puțin. Chiar este atât de greu de înțeles?

Am rămas în mijlocul sufrageriei, cu mâna pe butonul televizorului. Nu-mi venea să cred că băiatul pe care îl crescusem atâția ani putea să privească atât de nepăsător cum propriul său tată se lupta cu zăpada și frigul.

Mă numesc Verginia, am șaptezeci de ani și locuiesc de multă vreme împreună cu soțul meu, Toader, într-o casă veche, încălzită cu sobe pe lemne. Fiul nostru, Ciprian, are patruzeci și patru de ani.

Cu două luni înainte, se întorsese acasă după ce firma la care lucra făcuse mai multe concedieri. Nu avea soție și nici copii, așa că ne-a spus că ar vrea să rămână la noi până când își va găsi un alt loc de muncă.

Nu am stat nicio clipă pe gânduri. Era copilul nostru și, indiferent de vârsta pe care o avea, simțeam că trebuie să-l ajutăm.

I-am pregătit camera, i-am aranjat lucrurile în dulap și i-am spălat hainele. Eu am început din nou să gătesc pentru trei persoane, exact ca în vremurile în care Ciprian locuia permanent cu noi.

La început, totul părea în regulă. Fiul nostru mai mergea uneori la cumpărături, ajuta la pregătirea lemnelor și se ocupa de câteva treburi prin gospodărie. Am crezut că are nevoie doar de puțin timp pentru a-și reveni după pierderea locului de muncă.

Însă, pe măsură ce săptămânile treceau, comportamentul lui se schimba.

Petrecea din ce în ce mai mult timp pe canapea. Televizorul mergea de dimineața până seara, iar telecomanda nu-i lipsea aproape niciodată din mână. Când îl întrebam dacă a mai căutat un loc de muncă, îmi răspundea că trimisese câteva CV-uri și aștepta să fie contactat.

Nu voiam să-l presez. Știam că pierderea serviciului poate fi o experiență dificilă pentru orice om, mai ales pentru cineva care ajunge la vârsta lui și trebuie să o ia de la capăt.

Speram că va găsi curând ceva potrivit și că își va putea relua viața pe cont propriu.

Problema era că, între timp, tot mai multe responsabilități ajungeau pe umerii soțului meu.

Toader avea șaptezeci și cinci de ani. De aproape un an îl dureau genunchii. Se ridica tot mai greu de pe scaun, iar atunci când trebuia să urce scările, se oprea uneori pentru a-și trage sufletul. Chiar și lucrurile care înainte i se păreau simple deveniseră obositoare.

Cu toate acestea, nu voia niciodată să recunoască faptul că avea nevoie de ajutor.

– Nu-ți face griji, Verginia. Mă descurc eu – îmi spunea de fiecare dată când încercam să-l opresc.

Dar eu vedeam adevărul. Îl cunoșteam de zeci de ani și îmi dădeam seama imediat când încerca să-și ascundă durerea pentru a nu-i îngrijora pe cei din jur.

În seara aceea, vremea s-a schimbat brusc. La început ningea obișnuit, însă, după puțin timp, s-a pornit un viscol puternic. Vântul lovea obloanele, iar zăpada acoperea rapid cărarea care ducea spre magazia de lemne.

Când am observat că lângă sobă nu mai aveam suficient lemn, m-am întors către fiul meu.

– Ciprian, te rog să aduci câteva lemne. Ar fi bine să le avem pregătite înainte ca zăpada să acopere complet drumul.

– Imediat, mamă. Mai vreau doar să termin de urmărit emisiunea asta. Se termină în câteva minute.

Nu am vrut să mă cert cu el. M-am gândit că poate chiar se va ridica în scurt timp.

Au trecut însă zece minute, apoi încă zece. Ciprian continua să stea pe canapea, de parcă nici măcar nu auzise ce îi cerusem.

În cele din urmă, Toader s-a ridicat, și-a luat haina groasă, și-a pus căciula de blană și s-a îndreptat spre ușă.

– Mă duc eu, femeie. Nu putem rămâne fără foc în sobă.

– Toader, așteaptă! Ciprian te poate ajuta!

Soțul meu a făcut doar un gest cu mâna.

– Lasă băiatul în pace. Are destule probleme acum.

A ieșit înainte să mai apuc să-i spun ceva.

Câteva minute mai târziu, l-am zărit pe fereastră. Mergea încet, aplecat sub greutatea lemnelor. Vântul aproape că îl dezechilibra, iar zăpada îi lovea direct fața.

Apoi l-am văzut oprindu-se lângă gard. A rămas nemișcat câteva clipe, încercând să-și recapete respirația.

Nu am mai putut să tac.

M-am întors către fiul meu și i-am cerut din nou să se ridice. Dar Ciprian continua să privească nepăsător în fața lui.

Atunci m-am apropiat de televizor și am apăsat butonul de oprire. Ecranul s-a făcut imediat negru.

– Mamă! Ce faci?! – a izbucnit el, ridicând vocea.

L-am privit drept în ochi.

– Fac ceea ce se pare că nimeni nu te-a învățat până acum. Îți amintesc că tatăl tău nu este de neînvins. Are șaptezeci și cinci de ani și nu ar trebui să care singur lemne prin viscol, în timp ce fiul lui, în vârstă de patruzeci și patru de ani, stă la câțiva pași și se uită la televizor.

Ciprian a vrut să răspundă, dar de data aceasta nu l-am lăsat să schimbe subiectul. Am arătat spre fereastră.

– Uită-te la el! Chiar vrei să i se întâmple ceva într-o zi doar pentru că tu nu ai avut chef să te ridici de pe canapea?

— O să-ți arăt eu ce înseamnă să fii adult în casa asta!

— Deci acum îmi reproșezi că nu am un loc de muncă? — a întrebat Ciprian, revoltat.

— Nu, Ciprian. Îți reproșez că tatăl tău are 75 de ani și l-ai lăsat să iasă singur în mijlocul viscolului, ca să aducă lemne pentru foc!

Nu am mai așteptat să-mi răspundă. Mi-am luat haina și am fugit afară. Zăpada îmi lovea fața, iar vântul puternic abia mă lăsa să respir. Îl strigam pe Toader, dar vocea mea se pierdea în zgomotul furtunii.

Când am ajuns la magazie, l-am văzut întins pe pământ. În jurul lui erau împrăștiate bucăți de lemne. Soțul meu încerca să se ridice, dar de fiecare dată cădea înapoi în zăpadă.

— Toader! Ce s-a întâmplat?!

Bătrânul și-a ridicat privirea și s-a uitat la mine cu ochii obosiți.

— Am alunecat, Verginio. Genunchiul nu mă mai ascultă. Nu pot să mă ridic.

Am îngenuncheat imediat lângă el.

— Te doare ceva? Te-ai lovit?

— Cred că nu am nimic rupt, dar genunchiul mă doare foarte tare.

Am încercat să-l ajut să se ridice, însă nu aveam suficientă putere.

— Nu te mișca! Mă duc să aduc ajutor!

Am scos telefonul și l-am sunat pe Ciprian. A răspuns aproape imediat.

— Mamă, ce s-a întâmplat?

— Vino imediat la magazie! Tatăl tău a căzut și nu se poate ridica!

De data aceasta, nu a mai pus nicio întrebare. După câteva clipe, l-am văzut ieșind în grabă din casă și înaintând prin zăpadă cât de repede putea.

Când a ajuns lângă noi, s-a oprit brusc.

— Tată! Ce ai pățit?!

— Liniștește-te, fiule. Am alunecat. Nu este nimic grav.

Ciprian s-a aplecat lângă tatăl său.

— Poți să te ridici? Hai să încercăm să te ajutăm.

— Nu cred că pot.

Am sunat la numărul de urgență 112 și am urmat întocmai instrucțiunile primite de la operator. Nu am încercat să-l ridicăm cu forța, pentru a nu-i agrava starea. Am adus din casă o pătură groasă și l-am acoperit pe Toader, încercând să-l protejez cât mai bine de vântul înghețat.

În timp ce așteptam ambulanța, am observat că Ciprian tremura. De data aceasta nu îi era frig. Era speriat.

— Tată, de ce ai ieșit singur? Puteai să mă chemi!

Toader a încercat să zâmbească.

— Trebuia să aduc lemne. Nu am vrut să deranjez pe nimeni.

Am simțit cum furia începe din nou să mă cuprindă.

— Dar eu te-am sunat, Ciprian! Ți-am cerut să-ți ajuți tatăl! Tu ai preferat să stai în fața televizorului!

Fiul meu și-a plecat capul și nu a mai spus nimic.

Atunci, Toader m-a prins ușor de mână.

— Verginia, te rog. Nu-l certa acum.

— De ce îl aperi mereu? Chiar și acum, când tu ești cel care suferă din cauza lui?

Soțul meu și-a privit fiul cu o blândețe greu de descris.

— Pentru că știu cât de greu îi este în ultima vreme. Și-a pierdut locul de muncă și nu reușește să găsească altul. Știu că îi este greu.

Ciprian și-a întors privirea.

— Tată, asta nu înseamnă că trebuia să ieși singur pe o asemenea vreme. Trebuia să mă chemi.

Toader a oftat.

— Știu, fiule.

După câteva clipe, a băgat mâna în buzunarul hainei și a scos un carnețel mic, cu copertă neagră.

— Verginia, ia-l, te rog. Vreau să vezi ceva.

Carnețelul era umed de la zăpada care se topea. L-am deschis cu grijă la pagina unde erau notate câteva nume de firme, numere de telefon și adrese.

La prima vedere, părea doar o listă de contacte obișnuite. Dar când am citit propoziția scrisă în partea de jos a paginii, am încremenit.

Mi-am dus mâna la gură și am recitit cuvintele, incapabilă să-mi cred ochilor.

Apoi mi-am ridicat încet privirea și m-am uitat la Ciprian.

— Știai ce făcea tatăl tău în fiecare dimineață, când ne spunea că merge doar până la magazin?

Fiul meu a clătinat din cap. Pe chipul lui se citea uimirea.

Toader a închis ochii și a șoptit:

— Verginia, te rog… Nu-i spune acum.

Dar era prea târziu. Apucasem să citesc ultima însemnare din carnețel. Și, dintr-odată, am înțeles că soțul meu, în vârstă de 75 de ani, ascunsese de noi ceva ce putea schimba viața întregii noastre familii.

Visited 282 times, 1 visit(s) today
Evaluează acest articol