„Vă rog, dați-mi doar cinci felii. Nu-mi permit mai mult”, mi-a spus un bătrân în timp ce număra monede pe tejgheaua unei măcelării; l-am privit, neștiind cum să reacționez.

Povești de familie

– Aș dori cinci felii, vă rog. Nu îmi permit să cumpăr mai mult – a spus bătrânul, numărând cu grijă monedele pe tejgheaua măcelăriei.

L-am privit câteva clipe, fără să știu ce să-i răspund. Purta un palton maro, vechi și tocit la coate. Portofelul lui era atât de uzat, încât pielea de pe margini începuse să se desprindă.

În vitrina frigorifică se aflau mezeluri proaspete, carne, brânzeturi și tot ce ar fi fost necesar pentru pregătirea unei mese adevărate. El însă ceruse doar cinci felii subțiri de mortadella.

Mă numesc Viorica, am 52 de ani și conduc de aproape trei decenii măcelăria pe care am moștenit-o de la tatăl meu. În tot acest timp am întâlnit sute de clienți. Unii cumpărau foarte puțin, deși își permiteau orice. Alții numărau fiecare bănuț și se gândeau de două ori înainte să pună un produs în coș.

Dar bătrânul din fața mea m-a impresionat într-un mod aparte.

– Vă rog să le tăiați cât mai subțiri, draga mea. Și să-mi spuneți cât costă, ca să fiu sigur că îmi mai rămân bani și pentru pâine.

Am așezat cele cinci felii pe cântar.

– Doar atât doriți? Aș putea să vă mai pun câteva.

Bărbatul a zâmbit timid și a clătinat din cap.

– Nu, draga mea. Trebuie să mă încadrez în banii pe care îi am. O felie o mănânc în seara aceasta, două mâine și celelalte două poimâine. Cu pâinea mă descurc eu cumva.

În spatele lui se afla un bărbat de aproximativ patruzeci de ani, îmbrăcat cu o geacă elegantă. A început să ofteze zgomotos, vizibil deranjat de cât de mult dura cumpărăturile.

– Haideți odată, bunicule! Unii dintre noi mai avem și alte lucruri de făcut! Chiar trebuie să așteptăm atât pentru cinci felii de mezeluri?

Bătrânul s-a dat imediat la o parte.

– Poftiți, domnule, puteți trece înaintea mea. Eu nu mă grăbesc nicăieri. Oricum, acasă nu mă așteaptă nimeni.

Cuvintele lui m-au făcut să ridic privirea.

– Cum adică nu vă așteaptă nimeni? – l-am întrebat.

A oftat ușor și și-a coborât ochii.

– Soția mea a murit acum cinci ani. Copiii sunt departe. Unul și-a întemeiat propria familie, iar celălalt lucrează în străinătate. Mă mai sună din când în când, mă întreabă dacă sunt bine. Nu le port pică. Fiecare are viața lui. Nu vreau să fiu o povară pentru nimeni.

A scos câteva monede din portofel și le-a așezat cu grijă pe tejghea.

– Am muncit 41 de ani într-o fabrică de mobilă. Am avut ture de noapte, am lucrat duminica și de multe ori m-am întors acasă când ceilalți deja plecau la serviciu. Credeam că, după pensionare, voi putea în sfârșit să mă odihnesc și să trăiesc liniștit. Măcar să nu mai trebuiască să mă gândesc de fiecare dată dacă îmi ajung banii pentru mâncare.

A făcut o scurtă pauză, apoi a continuat:

– Pensia mea este puțin peste 2.000 de lei. Mai întâi plătesc facturile, apoi cumpăr medicamentele. După aceea, ce rămâne trebuie să-mi ajungă pentru mâncare. Dar nu mă plâng. Știu că sunt oameni care o duc mult mai greu decât mine.

Bărbatul nerăbdător din spatele lui nu mai spunea nimic. Își lăsase telefonul în jos și privea podeaua. Parcă nu mai știa unde să-și ascundă privirea.

Am împachetat mortadella și i-am spus bătrânului cât avea de plătit.

A început din nou să numere banii. A scos o bancnotă de cinci lei și câteva monede mici. Le-a așezat una câte una, verificând cu atenție dacă suma era corectă.

M-am uitat la mâinile lui muncite și m-am întrebat de câte ori în viață fusese nevoit să renunțe la propriile dorințe pentru a putea merge mai departe.

Atunci am luat o hotărâre.

Uneori, oamenii nu au nevoie de promisiuni mari sau de vorbe frumoase. Au nevoie doar de puțină bunătate, mai ales atunci când viața îi face să se simtă singuri și uitați.

„Poftiți, dragă. Atât îmi pot permite” – mi-a spus bătrânul, întinzându-mi o pungă mică.

M-am uitat la mâinile lui. Tremurau ușor, iar pe chip i se citea o jenă profundă. În pungă se aflau doar cinci felii de mezeluri.

Am pus punga deoparte și am început să pregătesc un alt pachet. Am adăugat o bucată de carne, puțină brânză, câțiva cârnați și un recipient cu ficat proaspăt.

– Vă rog, luați și acestea.

Bătrânul a făcut imediat un pas înapoi.

– Nu, nu pot să accept! Am venit aici să fac cumpărături, nu să cerșesc milă.

– Nu este milă. Vă rog să-mi permiteți doar să fac o faptă bună.

A clătinat din cap și mi-a răspuns cu demnitate:

– Am muncit toată viața. Nu vreau ca oamenii să creadă că nu sunt în stare să am grijă de mine.

Am ieșit din spatele tejghelei și am pus cu grijă pachetul în sacoșa lui.

– Și tatăl meu a muncit aproape până la vârsta de șaptezeci de ani. În ultimele luni de viață venea deseori la acest magazin și cumpăra doar cantități foarte mici de alimente. Nu se plângea niciodată și nu lăsa să se vadă că avea probleme. Când am înțeles, în sfârșit, cât de greu îi era, era deja prea târziu pentru a mai putea schimba ceva.

Am făcut o scurtă pauză și mi-am șters mâinile de șorț.

– De atunci mi-am promis că nu voi mai trece niciodată nepăsătoare pe lângă un om care are nevoie de ajutor. Uneori, chiar și cel mai mic gest poate însemna enorm pentru cineva.

În acel moment, bărbatul elegant care așteptase la rând s-a apropiat de tejghea.

– Doamnă, aș vrea să mai adăugați în sacoșa acestui domn carne în valoare de două sute de lei. Voi plăti eu totul.

Bătrânul a început imediat să dea din cap.

– Nu, domnule! Nici măcar nu vă cunosc. Nu pot accepta o asemenea sumă.

Bărbatul l-a privit cu regret.

– Nici eu nu vă cunosc, dar am auzit conversația și mi-am dat seama cât de urât m-am purtat mai devreme, când v-am grăbit. Ar fi trebuit să am mai multă răbdare.

A scos portofelul și a pus câteva bancnote pe tejghea.

Totuși, nu am vrut să accept întreaga sumă.

– Nu este nevoie să cumpărați atât de mult. Plătiți doar pentru ceea ce aveți cu adevărat nevoie, iar restul lăsați-mă să-l ofer eu. Este un mic gest din partea mea.

În cele din urmă, bătrânul a plătit o parte din cumpărături, iar diferența am acoperit-o eu.

Când a văzut cât de plină era sacoșa, ochii i s-au umplut de lacrimi.

– Dumnezeu să vă dea sănătate și să vă răsplătească pentru tot binele! Nici nu-mi mai amintesc când am plecat ultima dată acasă cu atâtea alimente.

M-a cuprins o tristețe profundă. M-am gândit la câți oameni își ascund zilnic necazurile, doar pentru că le este rușine să ceară ajutor.

Am luat o bucățică de hârtie și am scris pe ea numărul de telefon al magazinului.

– Dacă într-o zi vă va fi greu să ajungeți până aici, vă rog să ne sunați. Voi pregăti tot ce aveți nevoie și vom găsi o soluție pentru a vă aduce cumpărăturile acasă.

Bătrânul a luat bilețelul și l-a împăturit cu mare grijă.

– Mă numesc Ilie, draga mea. Vă rog să nu mă uitați.

– Nu vă voi uita, domnule Ilie, i-am răspuns zâmbind.

A ieșit încet din magazin, ținând strâns sacoșa cu alimente la piept.

Am crezut că povestea se încheiase acolo. Însă, câteva minute mai târziu, s-a întâmplat ceva la care nu m-aș fi așteptat niciodată.

Bărbatul elegant care îi oferise ajutorul s-a întors în magazin. De data aceasta era singur. Pe chipul lui nu se mai vedeau nici graba, nici iritarea de mai devreme.

– Doamnă Viorica, aș vrea să vă întreb ceva despre acel bătrân.

L-am privit curioasă.

– Despre domnul Ilie? S-a întâmplat ceva?

Bărbatul și-a scos telefonul și mi-a arătat o fotografie veche. În imagine apăreau trei bărbați îmbrăcați în salopete de lucru, stând în fața unei clădiri industriale.

L-am recunoscut imediat pe unul dintre ei.

Era domnul Ilie.

– Îl cunoașteți? – m-a întrebat el.

– Abia astăzi l-am întâlnit. De ce mă întrebați?

Bărbatul a privit fotografia încă o dată. Expresia feței i s-a schimbat brusc. A băgat telefonul în buzunar, a tras adânc aer în piept și a spus aproape în șoaptă:

– Doamnă, acest om a făcut pentru mine ceva ce nu am putut uita niciodată. Și tocmai de aceea trebuie să-l găsesc…

Visited 741 times, 1 visit(s) today
Evaluează acest articol