– Nici măcar nu au bani să-l înmormânteze cum se cuvine! – a spus vecina mea, privind spre casa cufundată în doliu.
Stăteam lângă gard, cu mâinile ascunse în buzunarele șorțului. Peste drum, deasupra ușii casei unchiului Pavel, fusese atârnată o pânză neagră, semn că familia era în doliu. Bărbatul murise cu o zi înainte, la vârsta de șaptezeci și nouă de ani. Soția lui, Ileana, rămăsese singură în casa în care își petrecuseră împreună cea mai mare parte a vieții.
– Dar avea doi fii! Cum este posibil să nu găsească bani pentru înmormântarea propriului tată? – a continuat vecina.
– Unul lucrează în străinătate, iar celălalt abia reușește să-și întrețină familia. Pensia Ilenei este foarte mică. Am auzit că nici măcar sicriul nu a fost plătit în întregime.
Mă numesc Doroteia, am șaizeci și șase de ani și locuiesc în acest sat de când m-am căsătorit. O cunoșteam pe Ileana de aproape patruzeci de ani. De-a lungul timpului, ne ajutaserăm de multe ori. Nu eram neapărat cele mai bune prietene, care își povestesc fiecare necaz, dar știam că ne putem baza una pe cealaltă.
Femeia cu care vorbeam se numea Sevasta. Avea șaptezeci de ani și făcea parte dintre acei oameni care știau aproape tot ce se întâmpla în sat.
– Au fost nevoiți să împrumute bani chiar și pentru transport și celelalte cheltuieli ale înmormântării, a oftat ea. Omul muncește o viață întreagă, își crește copiii, face economii, iar la bătrânețe ajunge în situația în care familia nu are suficienți bani nici măcar pentru a-l conduce pe ultimul drum.
Mi-am îndreptat privirea spre casa Ilenei. Pe banca de lemn din fața intrării stătea o femeie micuță și în vârstă. Avea o basma închisă la culoare, trasă aproape până la sprâncene. Din când în când, scotea o batistă din buzunar și își ștergea ochii înlăcrimați.
– Ai fost la ea? am întrebat.
– Ieri i-am dus puțină făină și câteva ouă. Am vrut să o ajut măcar atât. Dar, la urma urmei, acum nu mâncarea este cea mai mare problemă a ei.
Nu am răspuns. Continuam să privesc spre Ileana.
Pavel fusese un om simplu. Nu avea o gospodărie mare, mașini scumpe sau economii despre care să vorbească. Avea doar o casă modestă, o bucată de pământ și o familie care, chiar dacă și-ar fi dorit, nu putea întotdeauna să-l ajute financiar.
Muncise din greu toată viața. Când era mai tânăr, ajuta la recoltat, repara garduri, tăia lemne și făcea diferite treburi prin gospodăriile vecinilor. Nu aștepta niciodată să fie plătit pentru fiecare serviciu. Dacă cineva avea nevoie de ajutor, Pavel pur și simplu apărea la ușă.
Cu doi ani în urmă, când soțul meu a murit, am înțeles cât de important fusese acest om pentru întreaga comunitate.
Rămăsesem complet singură. Nu știam de unde să încep pregătirile pentru înmormântare, pe cine să sun pentru a săpa mormântul sau de unde să fac rost de lemne pentru iarna care se apropia. Aveam mintea plină de durere și simțeam că toate responsabilitățile căzuseră dintr-odată pe umerii mei.
Pavel a venit chiar în aceeași zi, fără să-l rog.
A adus câteva unelte, a vorbit cu oamenii din sat, m-a ajutat să organizez transportul și s-a ocupat de lucruri la care eu nici măcar nu mă gândisem. Apoi, în următoarele zile, a trecut de mai multe ori pe la mine, ca să vadă dacă am cu ce încălzi casa și dacă am nevoie de cumpărături.
Nu mi-a spus niciodată că face ceva deosebit pentru mine. Când îi mulțumeam, îmi răspundea simplu:
„Astăzi te ajut eu pe tine. Mâine poate că altcineva mă va ajuta pe mine”.
Tocmai aceste cuvinte mi-au revenit în minte în timp ce priveam spre soția lui îndurerată.
Atunci am înțeles că nu puteam să rămân lângă gard, ascultând comentariile celorlalți.
– Sevasta, mă duc la Ileana, am spus, aranjându-mi șorțul.
– De ce? Oricum nu poți schimba nimic, mi-a răspuns vecina.
Nu am intrat în nicio discuție. Am pornit spre poartă.
Nu știam exact ce aveam să-i spun văduvei și nici cum aș fi putut să o ajut. Știam doar un singur lucru: un om care și-a petrecut viața ajutându-i pe ceilalți nu ar trebui să plece din această lume cu sentimentul că a fost abandonat.
Iar soția lui nu trebuia să-și trăiască durerea singură, îngrijorându-se dacă va avea suficienți bani pentru a-și lua rămas-bun de la bărbatul pe care l-a iubit o viață întreagă.

M-a ajutat pe mine și familia mea să pregătim locul de înmormântare, a tăiat lemne pentru iarnă și a reparat poarta care nu se mai închidea cum trebuie. Când am vrut să-l plătesc pentru munca lui, a refuzat categoric.
– Doroteia, nu vreau niciun ban de la tine. Poate că într-o zi, când vei putea, vei ajuta și tu pe altcineva. Așa ar trebui să fie între vecini.
Nu am uitat niciodată aceste cuvinte.
Acum, în fața casei cufundate în durere, priveam poarta care tocmai se deschisese. Din curte a ieșit Costel, fiul cel mic al lui Pavel. Avea patruzeci și trei de ani, trei copii și purta o geacă veche, ponosită, probabil aceeași cu care mergea în fiecare zi la serviciu.
Vorbea la telefon și încerca să-și țină vocea cât mai jos, dar disperarea i se simțea în fiecare cuvânt.
– V-am explicat deja că voi achita diferența imediat ce intră ajutorul de înmormântare! Nu fug de plată, dar astăzi nu am toată suma. Vă rog să ne mai acordați puțin timp!
După ce a închis, și-a băgat telefonul în buzunar și s-a așezat pe treapta de lângă poartă. Și-a sprijinit coatele pe genunchi și și-a acoperit fața cu palmele. A rămas așa câteva clipe, fără să spună nimic.
Sevasta, care stătea lângă mine, a clătinat din cap.
– Vezi în ce situație au ajuns? Și-au pierdut tatăl, iar acum trebuie să se lupte și cu problemele financiare. Nu știu cum se vor descurca.
– Poate ar trebui să intrăm și să-i întrebăm dacă au nevoie de ceva, am propus eu.
– Și ce am putea face noi? Nici pensiile noastre nu sunt prea mari. Abia ne ajung pentru cheltuielile de zi cu zi.
Am privit-o cu atenție.
– Îți amintești ce s-a întâmplat când a murit soțul meu?
– Bineînțeles că îmi amintesc.
– Pavel a fost printre primii oameni care au venit să mă ajute. Nu m-a întrebat dacă am bani. Nu mi-a cerut nimic în schimb. Pur și simplu a văzut că aveam nevoie de ajutor, a făcut ceea ce trebuia făcut și apoi s-a întors acasă.
Sevasta și-a coborât privirea.
– Așa era Pavel. Un om cu suflet bun.
– Tocmai de aceea nu vreau să stau aici și doar să mă gândesc la problemele lor. Vreau să văd ce putem face concret.
M-am întors în casă, am deschis sertarul comodei și am scos trei sute de lei. Erau banii pe care îi pusesem deoparte pentru cumpărăturile de iarnă, dar în acel moment am știut că puteam renunța la ei.
Când am ieșit din nou în curte, i-am arătat banii Sev ast ei.
– Atât pot să ofer eu acum.
Femeia s-a uitat la bancnote, apoi a dat din cap.
– Stai puțin. Am și eu două sute de lei. Dar nici împreună nu vom strânge suficient.
– Nu trebuie să facem asta doar noi două. Hai să vorbim și cu ceilalți vecini. Sunt sigură că vor fi oameni care vor dori să ajute.
Prima oprire a fost casa Ileanei, soția lui Pavel.
Nu voiam să intru direct cu banii în mână și să o fac să se simtă stânjenită. Nu voiam să creadă că ne este milă de ea sau că încercăm să o punem într-o situație neplăcută. Voiam doar să aflu de ce avea nevoie și să-i arăt că nu era singură.
Când a deschis ușa, am observat imediat cât de umflați și roșii îi erau ochii.
– Doroteia, Sevasta… intrați, vă rog!
Stătea pe un scaun lângă pat. Pe noptieră se aflau câteva documente, telefonul și o foaie pe care erau notate cheltuielile. Era limpede că încercase ore întregi să calculeze toate sumele.
– Ileana, spune-ne sincer de ce ai nevoie. Nu trebuie să ascunzi nimic de noi.
Femeia a izbucnit imediat în plâns.
– Nu mai știu de unde să fac rost de bani. Fiul cel mare va ajunge abia peste câteva zile, iar Costel a împrumutat deja tot ce a putut. Cei de la firma de pompe funebre ne-au mai acordat puțin timp, dar încă avem de achitat o parte din sumă.
Sevasta s-a apropiat de ea și i-a prins ușor mâna.
– Nu mai plânge, draga mea. Nu ești singură. O să găsim noi o soluție.
Atunci Ileana a deschis un sertar și a scos o fotografie veche cu Pavel. În imagine, el stătea în fața porții casei, zâmbind, cu chipul unui om care încă avea multă energie și poftă de viață.
– El nu și-ar fi dorit niciodată să vă cer bani, a spus ea printre lacrimi. A muncit toată viața ca să nu fie dator nimănui.
Am privit fotografia și mi-am amintit de ziua în care Pavel venise să mă ajute. Atunci nici măcar puterea de a-mi deschide propria poartă nu o mai aveam.
– Ileana, nu ne ceri nimic. Noi am hotărât singure să venim și să vă ajutăm.
După ce am plecat, am început să-i sun pe câțiva vecini. Le-am explicat situația familiei și le-am spus că au nevoie de sprijin pentru a acoperi cheltuielile de înmormântare.
Nici măcar o oră nu trecuse și au început să apară primele răspunsuri. Unii au promis că vor contribui cu bani, alții s-au oferit să ajute în alte moduri. Încetul cu încetul, începea să pară că vom reuși să strângem suma necesară.
Dar tocmai când credeam că lucrurile se vor rezolva, Costel a ieșit din nou în curte.
Chipul lui era și mai abătut decât înainte. S-a uitat la vecinii adunați, a tăcut câteva secunde, apoi a spus:
– Vă mulțumesc tuturor. Nici nu știu cum aș putea să vă răsplătesc pentru ceea ce faceți. Dar mai există o problemă despre care trebuie să știți.
Toată lumea a amuțit.
Costel a tras adânc aer în piept și a continuat:
– Tata a lăsat în urmă o datorie despre care noi nu știam nimic. Astăzi a venit un bărbat să-și ceară banii. Spune că nu mai este dispus să aștepte.
Ne-am privit unii pe alții fără să spunem nimic. În acel moment am înțeles că cheltuielile înmormântării puteau fi doar începutul necazurilor acestei familii. Iar partea cea mai grea a poveștii abia urma să înceapă.







