„Nu mai intrați în grădina mamei!” mi-a spus fiul vecinei, oprindu-mă la poartă, în timp ce țineam în brațe folia pregătită pentru ardei și roșii .

Povești de familie

„Nu mai intrați în grădina mamei!” mi-a spus fiul vecinei, oprindu-mă în fața porții, în timp ce țineam în brațe folia pregătită pentru a acoperi ardeii și roșiile.

Aveam 66 de ani și locuiam de aproape patru decenii în aceeași casă, pe o stradă liniștită, unde oamenii încă se cunoșteau și se ajutau între ei. În fiecare toamnă, înainte de venirea primului îngheț, mergeam la vecina mea, Silvia, pentru a o ajuta să-și protejeze legumele. Făceam acest lucru de douăzeci de ani, fără să cer vreodată ceva în schimb.

În acea seară, cerul se întunecase devreme, iar la radio anunțaseră temperaturi negative pentru noaptea următoare. Silvia mai avea în grădină câțiva ardei verzi și mai multe rânduri de roșii care încă rodeau. Dacă venea bruma, risca să piardă toată recolta rămasă.

Mi-am pregătit folia transparentă, câteva bucăți de sfoară și mănușile de grădinărit, apoi am pornit spre casa ei.

Poarta era întredeschisă, însă, imediat ce am ajuns în curte, am observat o mașină pe care nu o mai văzusem niciodată. Lângă ea stătea un bărbat înalt, îmbrăcat într-o geacă bleumarin. Mă privea serios, fără urmă de zâmbet.

— Bună seara! Silvia este acasă? am întrebat politicos.

— Cine o caută?

— Sunt Paraschiva, vecina ei. Am venit să-i acopăr grădina, pentru că se anunță îngheț.

Bărbatul și-a coborât privirea spre folia pe care o țineam în brațe, apoi s-a uitat la poarta pe care tocmai o deschisesem.

— Nu mai intrați în grădina mamei!

Am rămas surprinsă și am făcut un pas înapoi.

— Dar Silvia m-a rugat să vin. Știe că în fiecare an o ajut înainte de primul ger.

— V-am spus că nu mai intrați. Mama nu mai are nevoie de nimeni prin curtea ei.

Abia atunci mi-am dat seama că era Marius, fiul Silviei. Îl întâlnisem de câteva ori în ultimii ani, când venea în vizită de sărbători sau în concediu. Locuia la oraș și nu trecea prea des pe la mama lui.

— Marius, eu nu am venit să deranjez pe nimeni. Așa facem de douăzeci de ani. Mama dumneavoastră are încredere în mine.

El a ridicat ușor din umeri.

— Tocmai asta este problema. V-ați obișnuit să intrați și să ieșiți de parcă ați fi acasă la dumneavoastră.

Mi-am strâns folia mai bine în brațe și am încercat să-mi păstrez calmul.

— Nu am intrat niciodată fără să fiu binevenită. Silvia știe că vin și mă așteaptă. Dacă nu mai dorește ajutorul meu, poate să-mi spună chiar ea.

Marius a oftat iritat.

— Mama nu mai trebuie să se ocupe de grădină. I-am spus să renunțe la toate lucrurile astea. Nu mai are vârsta potrivită pentru muncă în curte.

— Dar tocmai de aceea o ajutăm noi, vecinii. Nu trebuie să facă totul singură.

Pentru câteva secunde, bărbatul nu a mai spus nimic. Apoi a făcut un pas spre poartă.

— Vă rog să plecați. Nu vreau discuții.

Am privit spre ferestrele casei. Într-una dintre ele am zărit pentru o clipă perdeaua mișcându-se. Eram aproape sigură că Silvia ne auzise.

Am lăsat folia lângă gard și m-am pregătit să plec.

Dar exact atunci ușa casei s-a deschis.

Silvia a ieșit în prag, îmbrăcată cu un cardigan vechi, și s-a uitat mai întâi la mine, apoi la fiul ei.

— Marius, ce se întâmplă aici? a întrebat ea cu o voce tremurândă.

Fiul ei s-a întors imediat.

— Mamă, ți-am spus că nu mai ai nevoie de ajutorul nimănui. Nu vreau să mai intre oamenii în curtea ta fără rost.

Silvia a coborât încet cele două trepte ale prispei.

— Paraschiva nu este un om străin. Este vecina mea și mă ajută de douăzeci de ani. Nu ai dreptul să vorbești cu ea așa.

Am observat că avea ochii înlăcrimați. Nu părea supărată doar din cauza discuției, ci mai degrabă din cauza unui lucru pe care încă nu îl înțelegeam.

Apoi mi-a spus ceva ce m-a făcut să uit complet de frig și de folia din brațele mele:

— Paraschiva, te rog, nu pleca. Am nevoie să vorbesc cu tine. Sunt lucruri pe care fiul meu nu vrea să le afle vecinii…

„Nu am intrat niciodată în curtea ei fără să mă invite. Și nici măcar un ardei nu am luat vreodată din grădina ei fără să-mi ofere voie.”

Marius m-a privit câteva clipe, apoi a oftat vizibil iritat.

„Nu despre asta este vorba. Mama a căzut acum două săptămâni. Am venit să văd cum se simte și să pun la punct câteva lucruri. Nu mai este în stare să se ocupe singură de gospodărie.”

Mi-am îndreptat privirea spre grădină. Câteva tufe de ardei erau încărcate de fructe, iar printre ele se vedeau roșiile care nu apucaseră să se coacă.

„Tocmai de aceea am venit. Dacă nu acoperim plantele până diseară, mâine dimineață s-ar putea să fie prea târziu. Temperaturile au scăzut mult și există riscul să piardă toată recolta.”

„Nu trebuie să vă mai faceți griji. De acum înainte mă ocup eu de toate.”

Tonul lui nu lăsa loc de discuții. Mi-am dat seama că orice explicație ar fi fost inutilă. Am așezat folia lângă poartă și m-am pregătit să plec.

O cunoșteam pe Silvia de aproape douăzeci de ani. Ne împrieteniserăm după moartea soțului ei, când rămăsese singură cu gospodăria și nu știa cum să facă față tuturor responsabilităților.

La început o ajutasem cu câteva treburi prin curte. Apoi, fără să ne dăm seama, deveniserăm sprijin una pentru cealaltă.

Când mă îmbolnăvisem, Silvia îmi adusese mâncare și făcuse cumpărăturile în locul meu. Când ei îi fusese greu, mă ocupasem de grădină și de lucrurile pe care nu le putea face singură.

Nu ținuserăm niciodată evidența ajutoarelor. Nu ne întrebaserăm cine datora cui ceva.

După ce îmi pierdusem și eu soțul, cu șase ani în urmă, Silvia devenise una dintre cele mai apropiate persoane din viața mea. Vorbeam aproape zilnic. Uneori beam cafeaua împreună, alteori ne întâlneam peste gard și ne întrebam dacă avem nevoie de ceva.

Pentru noi, prietenia nu însemna vizite oficiale sau invitații speciale. Însemna să fii acolo când celălalt avea nevoie.

Marius nu cunoștea toate aceste lucruri. Probabil că nici nu încercase vreodată să le afle.

„Măcar lasă-mă să-i spun că am trecut pe la ea”, am spus înainte să plec.

„Nu este nevoie. Vorbesc eu cu ea.”

Am făcut câțiva pași spre poarta mea, dar chiar atunci am auzit ușa casei deschizându-se.

„Paraschivo! Tu ești, dragă?”

Silvia apăruse în prag, sprijinindu-se cu o mână de tocul ușii. Purta un pulover vișiniu și avea un șal gros aruncat peste umeri.

„Eu sunt, Silvia! Am venit să acoperim grădina înainte să se lase frigul.”

Marius s-a întors imediat spre mama lui.

„Mamă, ți-am spus să nu mai stai în frig! Intră în casă!”

Silvia nici măcar nu s-a mișcat.

„Dar de ce nu o lași pe Paraschiva să intre? Ce s-a întâmplat?”

„Pentru că nu mai vreau să umble lumea prin curtea ta fără rost. De acum înainte lucrurile se vor schimba.”

Silvia și-a coborât privirea spre folia de protecție lăsată lângă poartă. Apoi s-a uitat lung la fiul ei.

„Marius, tu nici măcar nu știi de ce a venit Paraschiva în seara asta.”

„Știu foarte bine! Și tocmai despre asta vreau să discutăm.”

A făcut câțiva pași spre mama lui, apoi a arătat cu mâna spre mașina parcată în curte.

„Mamă, am venit să te iau la mine. Am discutat deja și nu mai are rost să amânăm. Nu mai poți locui singură aici.”

Silvia a rămas nemișcată. Pentru câteva clipe, pe chipul ei nu s-a citit nimic.

„Să mă iei unde?”, a întrebat ea încet.

„La mine acasă. Am pregătit o cameră pentru tine. O să ai tot ce îți trebuie și nu va mai trebui să te ocupi de grădină, de curte sau de alte treburi.”

Silvia s-a uitat spre mine, apoi din nou la fiul ei.

„Și cine a hotărât că trebuie să plec din casa mea?”

Marius a ridicat din umeri.

„Mamă, nu începe iar! Este spre binele tău. Ai căzut, ești singură și se poate întâmpla ceva mult mai grav.”

Silvia și-a strâns șalul în jurul umerilor.

„Înțeleg că îți faci griji pentru mine. Dar faptul că am căzut nu înseamnă că nu mai pot lua singură decizii.”

Apoi s-a întors spre mine și mi-a spus ceva ce nu mă așteptam să aud:

„Paraschivo, te rog să nu pleci. Cred că este timpul ca Marius să afle și el câteva lucruri despre această casă și despre ce am hotărât eu.”

Visited 89 times, 1 visit(s) today
Evaluează acest articol